Salut!

Salut. Bine Ai Venit Pe Blogul Meu! Sper Sa-ti Placa.Inca Mai Am De Postat Multe,Pentru Ca Am Refacut Blogul.Daca Vrei Sa Postezi Ceva sau Sa Devi Membru Al Blogului, Ma Gasesti La Urmatoarea Adresa De Messenger: ,,the_denyys'' (fara ghilimele).

Referate istorie

Dinastia Tudorilor


Politica internă

Problema politică majoră în momentul înscăunării lui Henric al VII-lea din familia de Lancaster o constituia lichidarea Războiului celor două Roze. Victoria familiei Lancaster la Bosworth (1485) nu scosese definitiv din luptă partida de York. Aceasta a continuat să întreţină intrigile politice şi să provoace revolte, unele din ele deosebit de puternice. În două rânduri, în anii 1487 şi 1491, Henric al VII-lea a fost ameninţat să-şi piardă coroana. Centrul comploturilor se afla în Burgundia, la curtea ducesei Margareta, sora fostului rege englez Eduard al IV-lea. Cele două încercări ale partidei de York de a veni cu o armată numeroasă din Irlanda şi de a impune la tron nişte impostori, mai întâi pe Lambert Simnel (1487), apoi pe Parkin Narbeek (1491), au eşuat, înfrângerea răsculaţilor dovedind forţa de care dispunea Henric al VII-lea.
Printre măsurile energice luate de rege pentru a pune capăt tulburărilor interne se numără noua organizare dată armatei. Suitele şi trupele seniorale au fost desfiinţate prin lege. S-a dezvoltat artileria, cu ajutorul căreia oştirile feudale, înarmate cu arcuri, platoşe, săbii şi spade, erau uşor scoase din luptă.
Pentru ca regalitatea să dispună de o oaste numeroasă, înzestrată cu un armament modern, costisitor, şi pentru a avea la dispoziţie slujbaşi credincioşi, pe care să se bizuie în guvernare, era nevoie de mijloace financiare suficiente. De aceea, printre măsurile adoptate de Henric al VII-lea figurează şi sistemul de impunere numit ,,Furcile lui Morton’’, de la numele iniţiatorului, arhiepiscopul Morton, cancelarul regelui. El s-a adăugat practicii mai vechi a subsidiilor – încasate acum cu regularitate – şi s-a dovedit a fi un mijloc eficace de extorsiune, lovind atât pe bogaţi cât şi pe cei săraci. Eficienţa sistemului se vede din faptul că la moartea sa, Henric al VII-lea lăsa un tezaur echivalent cu venitul Angliei din ultimii 15 ani.
În guvernare, Henric al VII-lea s-a folosit de Parlament. Specificul monarhiei absolute engleze constă în faptul că ea nu a abandonat, în totalitatea lor, formele de guvernământ apărute cu secole înainte, ci a căutat să le adapteze noilor situaţii. Astfel, în vremea Tudorilor şi după aceea, Parlamentul englez nu şi-a încetat activitatea, iar ideea unui ,,privilegiu regal care nu se pune în cumpănă’’ a fost mereu combătută.
Curţile de judecată, apărute în secolele XII şi XIII, s-au dezvoltat neîncetat, mărind autoritatea regelui asupra supuşilor. Henric al VII-lea a adăugat o nouă instanţă, Camera Înstelată de la Westminster (Star Chamber), care judeca pe marii nobili acuzaţi de nesupunere faţă de rege. Prin ea, regele şi-a asigurat controlul asupra lorzilor; aceştia puteau fi oricând acuzaţi de trădare, citaţi să apară în faţa tribunalului de la Westminster, ameninţaţi cu confiscarea averii şi pierderea vieţii. În vremea Elisabetei I, Camerei Înstelate i s-a adăugat un alt tribunal, Curtea Înaltei Comisiuni (High Commision Court), în faţa căreia putea fi chemat clerul superior pentru a da socoteală de faptele sale.
Pe terenul pregătit de tatăl său, Henric al VIII-lea (1509-1546) s-a ridicat ca un adevărat monarh absolut. Primul act al guvernării sale a fost de a înlătura abuzul fiscal instituit în timpul domniei precedente şi care stârnise vii nemulţumiri, fără a renunţa însă la perceperea unor impozite regulate. Dar domnia sa, începută promiţător, a alunecat repede spre despotism. În anul 1523 au fost cerute iarăşi contribuţii forţate, ceea ce a provocat mişcări de protest în Kent, Suffolk, Norfolk. Regele a făcut din justiţie o armă în sprijinul propriei autorităţi. Prin reforma din anul 1517, Camera Înstelată s-a transformat într-un formidabil instrument al monarhiei absolute. Reprimarea răscoalei lucrătorilor din Londra (1517), denumită ,,zilele negre din mai’’, la care s-a adăugat legislaţia sângeroasă împotriva vagabontajului, au făcuzt din Henric al VIII-lea un rege nepopular.
În cadrul domniei lui Henric al VIII-lea se disting 3 perioade. Guvernarea lui Wolsey (1515-1529), este caracterizată prin efortul de a tempera acţiunile regelui şi prin stăruinţa de a ţine Anglia departe de războaiele de pe continent. Diplomaţia sa abilă a adus ţării un prestigiu pe plan internaţional, regele apărând, de multe ori, în postura de arbitru al Europei apusene. În timpul lui Cromwell (1530-1540), principala preocupare a regalităţii a fost de a reforma biserica şi de a-şi asigura supremaţia politică în stat. Este vremea când nevoi de ordin administrativ şi financiar au făctu ca Parlamentul să aibă un rol mai activ, deşi el se reducea, de obicei, la sancţionarea actelor regelui. A fost o perioadă de adevărată teroare, când oamenii politici şi de cultură şi-au pierdut viaţa. Însuşi Cromwell a sfârşit pe eşafod, în anul 1540, deoarece devenise incomod prin puterea pe care şi-o căpătase în stat. Ultimii 7 ani de domnie ai lui Henric al VIII-lea au fost marcaţi de o criză economică, cu urmări grele pentru masele populare.
Absolutismul englez a atins apogeul sub Elisabeta I (1558-1603). Domniile lui Eduard al VI-lea (1547-1553) şi a Mariei Tudor (1553-1558) aduseseră Anglia în pragul unui război civil între catolici şi protestanţi. Prima măsură ce se impunea era împăcarea taberelor ce se aflau în conflict. Anglicanismul, oprimat în vremea Mariei, a fost repus în drepturile sale de religie de stat, dar, pentru a dovedi catolicilor intenţiile sale conciliatoare, Elisabeta a renunţat la titlul de şef al bisericii, deţinut de regii Angliei de la Reformă. Dealtfel, Actul de Supremaţie îi dădea reginei deplină putere asupra bisericii. Legea contra ereticilor a fost desfiinţată, doar catolicii recalcitranţi erau închişi, cei ce au înţeles să nu-şi manifeste public nemulţumirea nu au avut de suferit, cu atât mai mult cu cât în nord mulţi pastori simpatizau cu catolicii. Regina aceea, de multe ori, nu-şi ascundea înţelegerea şi chiar preferinţa petru unele forme de cult catolic, iar prudenţa i-a impus să supună pe catolici direct jurisdicţiei consiliului privat.
Elisabeta a înţeles că prin teroare nu se poate guverna. De aici politica fiscală mai blândă a regalităţii. În toată această perioadă s-a evitat creşterea impozitelor, cheltuielile aparatului de guvernare fiind acoperite, în general, de veniturile obişnuite ale coroanei. A fost desfiinţat definitiv sistemul împrumuturilor forţate şi al contribuţiei populaţiei prin aşa-numitele ,,daruri benevole’’. Aceste măsuri s-au datorat nu grijii reginei faţă de popor, ci dorinţei de a evita convocarea Parlamentului, care între timp îşi răcăpătase forţa. Cele două camere, atât de suple în mâinile lui Henric al VIII-lea şi ale ministrului său, Cromwell, deveniseră din zi în zi mai greu de manevrat. În Camera Lorzilor noua nobilime, îmbogăţită în ultima vreme, ajunsese puternică, iar Camera Comunelor manifesta tendinţe de independenţă de care regalitatea nu putea să nu ţină seama. În anul 1565, Elisabeta a fost nevoită să-i acorde ,,dreptul de a discuta liber’’, iar în faţa hotărârilor ei, regina de multe ori a trebuit să cedeze. Aşa se explică de ce Parlamentul nu a mai fost convocat regulat, ci la intervale de 3-5 ani.
În a doua jumătate a secolului al XVI-lea monarhia engleză a avut de rezolvat o problemă politică importantă de care depindea desăvârşirea statului naţional englez, anume lichidarea rezistenţei de mai multe veacuri a Scoţiei faţă de politica de unificare întreprinsă de statul englez, ceea ce o făcuse să devină în vremea Tudorilor focarul tuturor manifestărilor îndreptate împotriva monarhiei absolute engleze, adăpostind pe revoltaţi, uneltind pe continent cu Spania şi Franţa. Conflictul dintre Elisabeta I şi Maria Stuart, regina Scoţiei, s-a prelungit mai bine de 20 de ani, sfârşindu-se în anul 1587, când Maria Stuart, după o lungă captivitate, a fost judecată şi decapitată. Urmaşul ei, Iacob I, ajuns rege al Angliei (1603-1625), a unit Scoţia cu Anglia, punând capăt unor lupte de secole.
Desăvârşirea unificării statului englez în secolul al XVI-lea depindea de încă două probleme cu caracter teritorial, ce s-au dovedit a fi deosebit de dificile: supunerea Ţării Galilor şi a Irlandei, ţări mai mult teoretic anexate Angliei.
În Ţara Galilor, datorită simpatiei de care s-a bucurat Henric al VII-lea, originar din Wales, opoziţia a stagnat o vreme, dar sub urmaşul său a reînviat. Opera de integrare întreprinsă de Henric al VIII-lea a dus în final la unirea Ţării Galilor cu Anglia (1555), printr-un consiliu denumit Council of Wales and the Marches. Cele 12 comitate ale Wales-ului au fost subordonate direct regelui şi Parlamentului englez, iar justiţia seniorială înlocuită cu cea regală.
Cea de a două problemă, anexarea Irlandei, a fost şi a rămas şi în veacurile următoare punctul vulnerabil al politicii engleze. Populaţia localnică îşi păstrase limba, obiceiurile, juristicţia proprie. Din rândurile ei se ridicau mereu conducători care îndemnau poporul la lupa pentru independenţă. Pentru a pune capăt acestor stări, Henric al VIII-lea s-a proclamat, în anul 1541 la Dublin, rege al Irlandei, iar insula a devenit o posesiune a coroanei; i se permitea, totuşi, să-şi păstreze Parlamentul. Sub Maria Tudor a început o colonizare masivă a ţării, însoţită de spoliaţiuni şi violenţe. Toate acestea au făcut ca irlandezii, rămaşi fără pământuri, să se răscoale de mai multe ori. Domnia Elisabetei a însemnat, sub acest aspect, o continuă încercare de înfrângere a rezistenţei Irlandei şi de aducere a ei la supunere. Acţiunile militare au fost însoţite de o politică religioasă anglicană, de aceea mişcările populare din 1567 şi 1593 au căpătat forma unor manifestări filocatolice. Insula s-a împărţit în catolici şi protestanţi (protestanţi fiind în marea majoritate coloniştii), dezmembrare menţinută până astăzi. După lupte crâncene, în anul 1603, rezistenţa înverşunată a poporului irlandez a fost înăbuşită pentru o vreme mai îndelungată.



Politica externă

În cadrul politicii echilibrului european din secolul al XVI-lea, Anglia a jucat un rol important. Regii englezi din prima jumătate a acestui veac au înclinat către o alianţă cu Spania, încercând astfel să contracareze puterea Franţei, deoacere Anglia nu renunţase la ideea stăpânirii unor teritorii pe continent. Cât timp a deţinut portul Calais, oricând o debarcare era posibilă. Calais constituia pentru englezi o poartă către Franţa, iar pentru francezi un punct nevralgic care menţinea relaţiile încordate între cele două state. Bazele alianţei cu Spania au fost puse de Henric al VII-lea şi întărite printr-o legătură matrimonială. Tratatul de la Medina del Campo (1489) prevedea căsătoria Caterinei, fiica lui Ferdinand de Aragon şi a Isabelei, cu Artur, fiul mai mare al lui Henric al VII-lea şi moştenitorul tronului (căsătoria s-a oficiat în 1501). În schimbul dotei în numerar pe care Caterina o aducea în Anglia şi a unor avantaje comerciale, Henric al VII-lea se angaja să pornească o campanie împotriva Franţei. Tezaurul secătuit al ţării nu permitea redeschiderea unor războaie pe continent, dar Henric a acceptat tratatul, împins fiid de nevoia ca dinastia Tudorilor să fie recunoscută de una din marile puteri europene. Conflictul cu Franţa a fost amânat până în anul 1492, când în fruntea unei armate, regele Angliei a trecut Canalul, a înaintat până la Boulogne şi a început asediul oraşului. Era mai mult o demonstraţie de forţă, practic nici Henric al VII-şea, nici Carol al VIII-lea nu doreau să continue lupta. În consecinţă, ambii regi au semnat un tratat la Etaples, prin care regele Franţei, dornic să deschidă războiul cu Italia, cumpăra retragerea trupelor engleze, clauză avantajoasă pentru Henric al VII-lea, care s-a grăbit să revină în ţară, unde începuseră tulburări interne.
Moartea prematură a lui Artur (la câteva luni după căsătorie) ameninţa ruperea alianţei cu Spania. Caterina de Aragon şi anturajul ei reprezentând puntea de legătură dintre Spania şi Anglia, fapt ce ar fi avut urmări economice neplăcute pentru Anglia. Graţie diplomaţiei engleze raporturile au rămas aceleaşi. Văduva lui Artur nu a părăsit patria adoptivă, iar în 1509 a fost căsătorită cu Henric al VIII-lea, fratele lui Artur. Henric al VIII-lea s-a lăsat atras de Ferdinand Catolicul în Liga Sfântă, îndreptată împotriva lui Ludovic al XII-lea, regele Franţei. Şi în timp ce trupe elveţiene în slujba împăratului Maximilian, intrau în Burgundia, Henric al VII-lea a debarcat la Calais, a înaintat în Picardia şi a obţinut o victorie răsunătoare la Guinegatte (1513). Încolţit din mai multe părţi, Ludovic al XII-lea a încheiat pace (1514) cu Anglia, pecetluită prin căsătoria regelui Franţei cu sora lui Henric al VIII-lea, Maria.
După încoronarea ca împărat a lui Carol Quintul, politica prospaniolă s-a transformat într-o politică prohabsburgică şi, cu toate insistenţele lui Wolsey pentru o politică de pace, în urma întrevederii dintre Henric al VIII-lea şi Carol Quintul de la Southampton (1522), regele Angliei s-a mai lăsat antrenat în două campanii pe continent, dar amândouă s-au soldat cu eşec. Între timp, în Anglia se constituie o partidă pro-franceză condusă de ducele de Norfolk, care va triumfa după anul 1525.
Politica externă în ultima perioadă a domniei lui Henric al VIII-lea s-a caracterizat printr-o apropiere de principii protestanţi din Germania, ca urmare firească a acţiunii reformatoare întreprinsă de rege. Orientarea politică şi-a regăsit exprimarea într-o legătură matrimonială, prin căsătoria regelui cu Ana de Cleves (1540), cumnata electorului de Saxa.
Alianţa cu Spania a atins punctul culminant în vremea Mariei Tudor, care, în anul 1554, s-a căsătorit cu Filip al II-lea, regele Spaniei, realizându-se astfel o uniune dinastică. Bizuindu-se pe această colaborare politică, ale cărei urmări se şi vedeau în Anglia prin întărirea reacţiei catolice, regina a redeschis războiul cu Franţa (1557), o încercare nereuşită de redobândire a unor teritorii, care, mai mult, s-a soldat cu pierderea portului Calais (1558), ultima bază de debarcare a englezilor în Franţa.
Cu Elisabeta I s-au pus bazele politicii coloniale engleze şi ale formării imperiului maritim engle, Anglia dându-şi seama că interesele ei sunt pe mare şi nu pe continent. Navigatori de seamă, ca Hawkins, Drake, Cavendish, Raleigh, Davis au căutat noi căi de acces spre teritoriile de peste ocean. S-au stabilit relaţii comerciale cu America de Sud, cărora le-au urmat aşezarea primilor colonişti în Terra-Nova, Virginia, Guyana.
Orientarea politică în comerţul transoceanic a dus la ruperea alianţei tradiţionale cu Spania şi la începerea ostilităţilor, care deseoriîmbrăcau forma unor acte de piraterie. În anul 1585, Drake a distrus în portul Vigo flota spaniolă sosită din Indiile Occidentale şi a luat pradă mărfurile aduse. Doi ani mai târziu, Drake obţinea o victorie în portul Cadix. Ca răspuns, regele Spaniei, Filip al II-lea, a făurit un plan de debarcare în Anglia. O flotă puternică, formată din 131 corăbii cu o capacitate de 58 000 tone, avea să transporte ,,Invicibila Armada’’ de 30 493 soldaţi şi 1300 ofiţeri. În luna iunie a anului 1588, flota spaniolă, sub conducerea ducelui Medina Sidonia, a ieşit din portul Lisabona cu intenţia de a debarca la Plymouth. Flota engleză număra 190 vase uşoare şi rapide, prevăzute cu piese de artilerie, în plus erau conduse de marinari încercaţi, ca lordul Howard de Effingham, Hawkins, Drake ş.a. Ciocnirea a avut loc în Canalul Mânecii în apropiere de Calais. O furtună a împiedicat flota spaniolă să intre în port, unde trebuia să primească ajutoare, şi a împins-o spre Gravelingen, împrejurare de care au ştiut să profite englezii. La începutul lunii august, ,,Invicibila Armada’’ a fost distrusă. Spania a primit o lovitură grea, slăbirea dominaţiei maritime lăsând câmp liber imperiilor coloniale englez şi olandez ce se înfiripeau. Monarhia absolută a Tudorilor, încheiată cu domnia Elisabetei I, a contribuit la ascensiunea burgheziei şi la dezvoltarea relaţiilor capitaliste, pregătind astfel terenul pentru revoluţia engleză.

nivel: Liceu













Familia lui Vlad Tepes. Tineretea. Prima domnie(1448)


Vlad Tepes a fost fiul lui Vlad Dracul, de la care a mostenit nu numai unele calitati remarcabile, dar si porecla de Draculea. Vlad Dracul a fost un barbat drept si neinfricat, vestit pentru vitejia de care dadea dovada in razboaie si pentru intelepciune. Vlad Dracul a avut cinci copii dintre care doi erau neligitimi. Toti copii au reusit sa ocupe tronul Tarii Romanesti, Vlad Tepes domnind in 1448. Celebrul Dracula s-a nascut in anul 1430 sau 1431 pe cand tatal sau se afla in Transilvania. Ajuns domn al Tarii Romanesti cu sprijinul lui Sigismund de Luxemburg, regale Ungariei, catre sfarsitul anului 1438, Vlad Dracul a avut de infruntat presiunea Imperiului Otoman aflat in plina ofensiva.In anul 1438 Vlad Dracul a fost obligat sa insoteasca trupele turcesti in Transilvania iar in anul 1442 a fost chemat la Poarta unde sultanul l-a inchis la Galipoli, sub acuzatia ca in timpul campaniei din 1438 a fost “fatarnic”. In 1443 Vlad Dracul s-a impacat cu Iancu de Hunedoarea si a adoptat o atitudine net antiotomana.Actiunea lui Iancu de Hunedoara urmarea sa reconstituie frontu antiotoman pe linia Dunarii. Vlad Tepes a ajuns domn in Tara Romaneasca cu ajutor turcesc in 1448.


Domnia lui Vladislav al II-lea (1447-1456). Pribegia lui Vlad Tepes. Reocuparea tronului (1456)

Vladislav al II-lea a incercat sa duca o politica de echilibru intre Imperiul Otoman aflat in ofensiva si regatul Ungariei, a carei aparare o organiza cu secces romanul iancu de Hunedoara. Un moment important in relatiile externe ale Tarii Romanesti il constituiet tratatul de pace pe timpt de trei ani incheiat la 20 noiembrie 1451 intre Ungaria si sultan. In acest tratat se prevedea, printre altle, ca Vladislav trebuia sa plateasca mai departe tribut Imperiului Otoman, in timp ce fata de Iancu de Hunedoara era obligat la “ascultare, supunere si indatorire”.Dupa cucerirea Constantinopolului (20 mai 1453) presiunea otomana asupra tarilor romane avea sa se intareasca. Iancu de Hunedoara a facut o ultima tentativa de a scoate Tara Romaneasca din situatia primejdioasa in care se afla, organizand o expeditie la sud de Carpati, in cursul lunilor octombrie-noiembrie 1455. Vlad Tepes ajuns la tronul tarii cu sprijinul turcesc in toamna anului 1448 si izgonit de Vladislav se intoarce in Imperiul Otoman. La 6 februarie 1452, Vlad Tepes se gasea in Transilvania, unde incerca sa reocupe tronul Tarii Romanesti. In 1456 Iancu e Hunedoara a hotarat sa-l sprijine pe Vlad Tepes pentru inlocuirea li Vlasislav al II-lea. Domnia a II-a a lui Vlad Tepes a inceput in iulie sau august 1456, inainte de 20 august, cand rivalul sau era in mod sigur mort, si dupa 3 iulie, cand Vlad Tepes nu era inca domn.


Politica interna a lui Tepes


Dorinta lui Tepes de a fi considerat un “mare stapanitor” nu poate fi pusa la indoiala, tinand seama de intreaga politica de intarire a autoritatii domnesti dusa de aprigul voievod. Pentru a fi recunoscut drept “mare suveran” cum se considera el insusi, domnul ar fi trebuit sa dispara de mijloacele necesare ca sa-si faca respectata o asemenea autoritate. Vlad Tepes a inteles ca principala cauza a slabirii statului erau luptele pentru putere.Prin uciderea boierilor Vlad Tepes urmarea sa-si intareasca domnia. Anul 1459poate fi considerat anul in care Tepes a reusit sa lichideze opozitia boierimii si sa-si consolideze domnia. Ca domn, Tepes s-a facut vestit atat prin asprime, cat si prin dorinta de a instaura dreptatea in tara pe care o conducea. O alta realizare a politicii interne a fost lupta apriga a lui Tepesimpotriva necesitatiisi hotiei. Pedepsele aplicate necinstitilor si hotolor erau tragerea in teapa. O grija deosebita a acordat domnitorul organizarii armatei in vederea pregatirii luptei pentru aprarea independentei tarii.In caz de mare primejdie pentru tara, era chemata sub steaguri asa-numita “oastea cea mare”. Politica interna dusa de Vlad Tepes asigura o conducere viguroasaa luptei antiotomane. In acesta privinta domnia sa poate fi impartita in doua perioade :pana la 1459 cand domnul a fost preocupat de consolidarea domniei pe plan intern si dupa 1459 , cand preocuparea centrala a devenit reglementarea relatiilor cu Imperiul Otoman.


Vlad Tepes si Stefan cel Mare


Vlad Tepes era ruda cu viitorul domn Stefan cel Mare.Ajuns domn in Tare Romaneasca, in vara anului 1456, Vlad Tepes a adus cu sine pe varul sau Stefan. In aceasta vreme, Vlad si Stefan aveau aceiasi adversari. In anul 1457, datorita relatiilor de rudenie Vlad Tepes l-a ajutat pe Stefan sa ocupe tronul Moldovei. La doi ani dupa instalarea sa pe tronul Moldovei, Stefan cel Mare se impaca cu regele Poloniei. In octombrie 1460, Vlad Tepes cauta sa-si asigure sprijin din Transilvania in eventualitatea unei actiuni venite din Moldova sau a uni atac din partea Imperiului Otoman. Chilia este o veche cetate romaneasca care a fost pe rand in stapanirea Tarii Romanesti si a Moldovei. Stefan cel Mare a incercat sa ocupe Chilia in timp ce Mahomed al II-lea cu ostile sale se afla in Tara Romaneasca, el a slabit capacitatea de rezistenta a lui Vlad Tepes, care a fost silit sa trimita o parte a trupelor sale sa apere regiunea de rasarit a tarii. De alftel, se pare ca Stefan cel Mare a intele s destul de repede greseala comisa si depune mari pentru a scoate Tara Romaneasca de sub dominatia otomana. Vlad Tepes reocupa tronul Tarii Romanestii pentru a putea lupta impreuna impotriva primejdiei otomane.


Relatiile cu Transilvania si Ungaria

Aceste relatiiau format unul din principalele aspecte ale politicii a lui Vlad Tepes, cu implicatii si in politica sa interna. Hotarat sa ramana alaturi de Ungaria si Transilvania pe care spera ca se va putea sprijini in lupta contra turcilor, la scurta vreme dupa ocuparea tronului, inainte de 6 septembrie 1456, Vlad Tepes a facut o declaratie de fidelitate fata de regele Ungariei, Ladislau. Acesta cerea sasilor sa ajute cu bani si oameni pe Dan, voievod, care mergea sa-l alunge pe Vlad Tepes din tara sa. Tepes ii ruga pe sibieni sa renunte la asemenea actiuni ostile avertizindu-i ca altfel va fi silit sa ia masuri impotriva lor.Atacurile lui Vlad impotriva Sibiului s-au impletit cu actiunile lui Mihai Szilagyi indreptate impotriva partizanilor regelui Ladislau.Iarna anului 1458-1459 aduce brusc o inasprire a relatiilor dintre Vlad Tepes si orasele din sudul Transilvaniei deoarece Vlad Tepes a interzis patrunderea negustorilor in interiorul tarii.Aceasta explica dusmania inversunata a negustorilor sasi impotriva voievodului.Vlad Tepes era indreptatit sa ia masuri aspre impotriva unui oras care intretinea pe pretendentul la tronul sau. Aceasta fiin situatia Vlad Tepes a procedat dupa obiceiurile epocii pe de o parte pentru a asigura libertatea comertului tarii sale iar pe de alta pentru a elimina pe pretendentii la tronul sau.


Vlad Tepes si Mohamed al II-lea.Victoria din 1462

Ca si Stefan cel Mare in Moldova, Vlad Tepes a mostenit in Tara Romanesca anumite obligatii fata de Poarta, obligatii pe care a trebuit sa le respecte in primiiani de domnie, cand nu putea infrunta Imperiul Otoman. Principala obligatie a tarii era haraciucul sau tributul.Anul 1459 reprezinta deci o data importanta din domnia lui Tepes , anul in care refuzand plata tributului, viteazul domn se declara gata sa infrunte mania sultanului.In acelasi an, papa Pius al II-lea depunea mari eforturi pentru a organiza o cruciada antiotomana.singurul din acesta coalitie care a intreprins ceva serios impotriva turcilor a fost Vlad Tepes.In anul 1461-1462 sultanul a cerut lui Tepes sa se prezinte pesonal sa i se inchine si sa-i aduca 500 de baieti si 10 000 de galbeni.Acesta a raspuns ca e gata sa plateasca tributul dar a refuzat copiii. Dupa ce a prins si ucis pe Hamza pasa in regiunea Giurgiului, a urmat cucerirea cetatii prin surprindere si viclesug.Faptele lui Tepes au produs o mare impresie in Imperiul Otoman si au bagat frica in turci.Pregatirile sultanului au fost deosebit de intense, el insusi urmand
sa conduca marea expeditie in Tara Romaneasca. Vlad Tepes desi chemase sub steagurile sale oastea cea mare a tarii cuprinzand pe toti locuitorii nu reusise sa stanga mai mult de 22 000 de osteni.Dupa trecerea Dunarii, ostilee turcesti au inceput inantarea. In fata trupelor turcesti Vlad Tepes a aplicat tactica pe care o aplicase cu succes atat unicul sau Mircea cel Batran cat si tatal sau, Vlad Dracul.Domnitorul a facut la fel :mai intai a trimis sus in munti copiii si femeile apoi a distrus totul in calea invadatorilor lipsindu-i astfel de posibilitatea de a se aproviziona.Inainte de declansarea atacului Tepes s-a informat asupra modului cum era organizata aparata tabara sultanului si noaptea a navalit cu 7 000 sau 10 000 de calareti provocand o spaima mare in tabara, unde tucii se si socoteau dati cu totul pieirii. In luptele din 1462 Vlad Tepes a iesit victorios si sultanul a fost silit sa paraseasca Tara Romaneasca fara sa fi reusit sa –si realizeze telul, acela de a supune tara si de a-l inlocui din scaun pe Vlad Tepes.


Caderea si Arestarea lui Vlad Tepes


Ceea ce nu au reusit sultanul si marea sa armata in Tara Romaneasca vor reusi Radu cel frumos, fratele lu Tepes si boierii tarii care s-a prezentat in fata sultanului propunandu-isa ramana el domn in schimbul unui tribut. Spre deosebire de Tepes care dorea continuarea luptei Radu cel Frumos oferea boierilor pacea si prietenia cu sultanul.Convinsi pe rand de Radu boierii au inceput sa paraseasca pe rand pe Tepes, tracand in tabara lui Radu.In 1462 pe masura ce boierii il paraseau pe Vlad Tepes , tabara lui Radu cel Frumos se intarea astfel incat sustinut de armata si de turci a navalit si a pus mana pe domnie.Intr-una din luptele dintre cei doi frati la 8 septeembrie 1462 ostenii lui Tepes ar fi ucis circa 30 000 de turci care sustineau pe Radu, victoria avand un larg ecou in Peninsula Balcanica.Cand regele Ungariei a ajuns la Brasov trecusera mai bine de doua luni de cand autoritatile l-au recunoscut ca domn pe Radu cel Frumos.La 26 noiembrie 1462 solul venetian vestea Signoriei arestarea domnului Tarii Romanesti.La 18 aprilie 1463 Senatul cerea solului o noua formare asupra imprejurarilor care dusesera la arestarea lui Tepes ca si asupra relatiilor regelui Ungariei cu turcii si cu noul domn al Tarii Romanesti. Vlad Tepes a fost victorios atata timp cat a avut in jurul sau oastea de tarani, fortele populare, decise sa-si apere patria si a fost infrant cand acestea l-au parasit.


Tara romaneasca intre 1462-1476.Ultima domnie a lui Vlad Tepes.Moartea sa (1476)
Lupta condusa de Vlad Tepes nu a fost in zadar, l-a obligat pe Mohamed al II-lea sa renunte la planul sau de a transforma tara in pasalac.La 7 martie 1471 Radu cel Frumos vazand atata prada ce-i facuse Stefan voda nu vru sa lase sa cerce strambatatea sa.anul 1473 a adus o agravarea a dominatiei otomane asupra Tarii Romanesti pentru ca Stefan cel Mare a constatat ca radu se daduse pe sine si cetatile tarii pe mainile turcilor.Aflat in captivitate Vlad Tepes astepta cu rabdare si speranta zile mai bune. Asteptarea i-a fost lunga, 12 ani dar nu zadarnica, in 1474 avea sa fie eliberat de regele Ungariei care cunoscandu-i vitejia,dorea sa-l foloseasca in expeditiile impotriva Imperiului Otoman.In 1475 Stefan,satul de schimbarea domnilor din Tara Romaneasca care nu-l ajutau in rezistenta sa impotriva Porti repune pe Tepes in care vedea un aliat de nadejde in lupta impotriva otomanilor.Vlad Tepes nu uitate metoda tragerii in teapa, utilizata cu succes impotriva turcilor si in anul 1462, el a pus in teapa trupurile celor ucisi facand paduri de oameni trasi in teapa.Cei doi voievozi si-au jurat credinta dragoste si alianta astfel ca intreaga acea tara s-a asigurat ca turcul nu-i va mai face griji.cunoscandu-i prea bine pe boieri Tepes nu s-a increzut in juraminele acestora si i-a cerut lui Stefan un corp de paza care s-a dovedit ineficace.Tepes a fost ucis de turci si de domnul pus de ei cu ajutorul tradarii boieresti. Dupa moartea lui Tepes , Tara Romaneasca intra din nou in orbita otomana, iar Stefan cel Mare a trebuit sa reia lupta pentru eliberarea ei.


Faima lui Dracula

Dintre toti domnitorii romani se poate spune ca Vlad Tepes s-a bucurat de cea mai mare faima europeana.Personalitatea complexa si oarecum contradictorie a lui Vlad Tepes-Dracula a devenit celebra inca din timpul vietii.o alta latura a personalitatii lui Tepes care a impresionat puternic atat pe contemporani cat si pe urmasi a fost vitejia donului Tarii Romanesti, cunoscut ca unul din marii luptatori impotriva expansiunii otomane si ca un aparator hotarat al independentei tarii sale.faima europeana de care s-a bucurat indiferent daca este negativa sau pozitiva constituie o dovada certa ca el a fost o mare personalitate, pentru ca numai o astfel de personalitate poate starni in jurul sau o asemenea faina. In 1976, cu prilejul implinirii a 500 de ani de la moartea domnitorului, au aprut doua monografii dedicate epocii lui Vlad Tepes.


nivel: Liceu








Epoca moderna



Cuprins:
1. Voievozii Halmagiului, iobagia
2. Rascoala lui Horea
3. Avram Iancu
4. Eevolutia din 1848
5. Secolul XX
6. Monumente/ documente


Voievozii Halmagiului, Iobagia

File din istoria localitatii
La sfârsitul mileniului I al erei noastre, locul pe care se găseste azi Hălmagiu făcea parte din formatia prestatală a lui Menumorut ce îngloba întreaga regia ceior trei Crisuri, apoi începând cu secolul al XIII-lea: din comitatul Zarand. (vezi NOTA 1)
Cele mai vechi documente scrise, cunoscute pâna în prezent, descriu organizarea si administrarea comitatului Zărand există din veacul al XIII-lea, deodată cu inceputurile de organizare feudala a Transilvaniei. (vezi NOTA 2)
La venirea ungurilor in Transilvania (secolul al XI-lea) ei au găsit aici organizatii voievodale prestatale alcătuiri administrative si politice ale poporului roman. În muntii Apuseni erau voievodate românesti libere, iar în secolul al XIII-lea apar osti românesti separate de cele ungare, participând la luptele impotriva bulgarilor. (vezi NOTA 3)
Tot asa sunt amintiti romanii transivaneni si in luptele de la Kreussenbrun, în anul 1260 cu Otocar al II-lea, regele Boemiei. (vezi NOTA 4)
In partea vestica a Transilvaniei obstile romane, cnezatele si voievodatele s-au bucurat de autonomie pana in secolele XIV-XV-lea.
Cnezatul era condus de un cneaz, numit mai tarziu “jupan” (termen de origine slavă), sau "jude" (termen de origine latina) si cuprindea mai multe sate a caror asezare geografica permitea o legătură între ele. Cneazul era proprietar de pamant si avea si drepturi militare, judecatoresti si fiscale asupra locuitorilor cnezatului sau, in limita dreptului conferit de obiceiul pamantului. (vezi NOTA 5) Cu timpul, o parte din cnezi a trecut in randurile nobilimii maghiare, prin innobilare cu diferite diplome.
Când un cneaz îsi întindea stăpânirea si asupra cnezatelor vecine devenea voievod. Voievozii români aveau avere proprie, mostenită sau câstigată în alt mod, aveau dreptul să detină mori si crâsme si erau scutiti si de unele îndatoriri fiscale. Ei erau sefi militari de osti, obstii si cnezate si pe când cnezii erau, de obicei, indicati cu adaosul "al cutărui sat" voievodului i se zicea "al românilor", cârmuind mai multe sate. Astfel, cele 70 sate dependente de cetatea Ciceiului erau cârmuite de 12 voievozi, fiecare având 5-15 sate, în timp ce voievodul Hălmagiului cârmuia singur 150 sate românesti. (vezi NOTA 6)
Mai târziu numirea voievodului o făcea regele ungar, dar cu respectarea autonomiei provinciei si cu respectarea lui "jus Valachorum, antiqua lex, antiqua consuietudo" (dreptul valahilor, legea veche, obiceiul pământului).


Voievozii Hălmagiului
Spre deosebire de teritoriul de miazăzi si de răsărit al Muntilor Apuseni, în Zărand, ca si în Bihor s­- au păstrat mai îndelungat urmele vechilor conducători ai românilor, fie prin documente, fie prin picturile votive ale bisericilor. Voievozii din Zărand apar în documente pe la mijlocul secolului al XIV-lea.(vezi NOTA 7)
Primul voievod al Hălmagiului, amintit documentar, este "BYBARCH Woevoda olahorum de Halmd" (Bibart voievodul valahilor din Hălmagi). El este pomenit în anul 1359 într-un document dat în Alba Iulia de regele Ludovic al Ungariei, într-un proces cu sotia unui orăsan din Zlatna. Iată textul în limba latină si în traducere în limba română a acestui document:
"Ludovicus dei gratia rex Hungariae fidelibus suis capitulo eclesiae Albensis Transilvaniae salutem et gratiam. Fidelit.ati vestrae firimiter precimus per praestentes quantenus vestrum mittatis hominem pro testiomonia fide dignum, quo praesente Alexander vel Gyurka aut Erne aliis absentibus homo noster citet Bybarch woevodum olakorum de Halmod contra dominan relictam Remam olaki urbarii de Zlatna in nostram praesentiam ad terminum competentum et post haec diem et locul citationis nomina citatorum cum terminus assignato nobil fideliter rescibatis. Datum in Alba Iuliae, feria secunda prozima post fetum natiodatis domini, anno eisdem MCCL nono". (vezi NOTA 8)
Traducerea în limba română:
"Ludovic, din gratia lui Dumnezeu rege al Ungariei, supusilor dini adunarea bisericii Alba din Transilvania sănătate si oblănduire. Desigur noi ne dăm seama de loialitatea voastră prin cei prezenti, întrucât trimiteti pentru depozitii un om al vostru demn de încredere, în prezenta căruia un om al nostru, Alexandru, sau Ciurca, sau Erne, altii fiind absenti, o să citeze la judecată, care va avea loc în prezenta noastră la o dată potrivită, pe Bibarch, voievodul olahilor din Halmad, împotriva doamnei Rema, mostenitoarea unui orăsel olah din Zlatna. Si după aceasta să ne trimiteti în scris cu grijă, odată cu data fixată si locul citatiei si numele celor citati."
“Dată in Alba Iulia, în ziua a doua a sărbătorii nasterii domnului, din anul aceluias domn 1359".
Alte date despre acest voievod nu se cunosc. De asemenea nu se cunosc numele altor voievozi în Hălmagiu până la secolul al XV-lea, când este amintit voievodul MOGA.
Voievodatul din Hălmagiu a ajuns la cea mai înaltă ascensiune în anul 1451. În anul 1441 el este amintit ca apartinând cetătii Siria, apoi în anul 1444 Gheorghe Brancovici dăruieste această cetate lui Ioan de Hunedoara ca răsplată si recunostintă a faptelor de arme ale acestuia la eliberarea Serbiei si Albaniei de sub jugul turcesc.
Despre voievodul Moga de la Hălmagiu se mai stie că în anul 1445 a fost solicitat de catre comitetele Aradului, Ladislau Marath, ca împreună cu Ladislau Bîlea, Stefan de Birtin, Ioan de Brad si Serban si Ioan de Ribita, să aplaneze un litigiu între Symion, monetarul trezoreriei din Sibiu, cu iobagii din Baia de Cris, iar în anul următor să nu împiedice pe acelasi monetar de a căuta aur în apa Crisului Alb. (vezi NOTA 9)

În anul 1448 voievodul Moga a participat în fruntea unei armate de pe valea Crisului Alb la lupta de la Kosovopolie, împreună cu fiii săi Sandrin si Mihail. Ca urmare a acestui fapt atât voievodul Moga cât si fii săi Sandrin si Mihail au fost confirmati în drepturile lor, de către Ioan de Hunedoara prin diploma semnată în Timisoara la 10 aprilie 1451, ei având în stăpânire 120 sate începând de lângă Gurahont si până la Băita (azi în judetul Hunedoara) adică stăpâneau voievodatele Căpâlna (localitate dispărută si identificată lângă Gurahont), Hălmagiu si Băita. (vezi NOTA 10)
Voievozii din familia MOGA aveau "familiari", adică vasali, între care MIRCEA din Clit, voievod sau cneaz dăruit de suzeranii săi cu o mosie ia anul 1441. (vezi NOTA 11)
In anul 1526 fiilor lui Moga li se dăruieste stăpânirea a 7 porti iobăgesti din comuna Zerind.
Academicianul David Prodan în lucrarea intitulată "Domeniul cetătii Siria la 1525" consemneaza ca in voievodatul lui Moga erau: 704 familii de iobagi, 14 cnezi, 6 crainici, 17 libertini, 11 preoti si familii de pauperi (săraci). Satele ce apartineau voievodatului lui Moga erau obligate să contribuie cu 236 florini, 127 porci si 126 miei, la care se mai adăuga răscumpărarea nonei de grâu, 4 măsuri de miere de albine, boi de tăiat pentru cetate, etc. (vezi NOTA 12)
Din studiul lui Adrian Rusu intitulat "Un proces de mostenire din anul 1426 pentru stăpânirea la Grădiste (Sarmizegetusa) si implicatiile lui în Hunedoara si Zărand", publicat în revista Ziridava nr. XVIII/1993 a muzeului de istorie judetean Arad la paginile 91- 98, aflăm că în anul 1429 veniseră în fata capitlului din Alba lulia sotia lui MOGA DE HALMAD si sora sa ANA, văduvă lui Ladislau dicti Vayk de Hunedoara si alti mostenitori cerând să fie pusi în stăpânirea unei părti din posesiunile Vărădiei, Braditis si Ohaba din comitatul Hunedoara. Elena si Anca au fost însotite de către sotii lor. Sotul Elenei a fost MOGA DE HALMAD, voievodul Hălmagiului zărăndean, iar al Ancăi a fost LADISLAU zis VOICU de Hunedoara.
Numele voievodului Moga a început să fie remarcat ca fiind "primus inter pares" în anul 1445, apoi "nobilis vir" (pag. 96) si dobândise competenta exploatării aurului la Baia de Cris.
Astfel Moga a beneficiat din plin de rudenia cu Iancu de Hunedoara care a găsit omul potrivit din propri familie pentru a duce pe făgasul dorit organizarea politică a românilor de pe Crisul Alb.
Descendentii acestui voievod au continuat să detină întinse mosii si demnităti, coborând spre câmpia Aradului. Spre sfârsitul secolului al XV-lea un descendent al voievodului Moga, anume Ladislau Moga, este ridicat la rangul de "provizor" (administrator n.n.) al cetătii Siria, în anul 1493 (vezi NOTA 13) iar în anul 1525 un anume Stefan Moga stăpânea "voievodatele cel mare si cel mic" ce cuprindeau o mare parte a teritoriilor de pe cursul mijlociu si superior al Crisului Alb. Tot asa în anul 1526 urmasii voievodului Moga de Hălmagiu stăpâneau 7 porti iobăgesti în Zerindul Mare, iar alti descendenti, anume Valentin si Ioan Moga de Hălmagiu cad în luptele purtate în jurul Timisoarei împotriva turcilor în anul 1552 (vezi NOTA 14)
In secolul al XVII-lea ultimii descendenti ai familiei voievodale Moga dispar de pe scena politica si-si instraineaza proprietătile, pierzându-si si puterea economică. Din documentele timpului aflăm că ultima consemnare a familie Moga apartin anului 1658.
Dar alături de familia voievodală Moga se mai mentionează în Hălmagiu încă doi voievozi, anume: LUPU (vezi NOTA 15) în anul 1577, si PETRU, care în anul 1600 refuză să-si îndeplinească obligatiile militare fată de cetatea Orăzii, sub a cărei jurisdictie se afla. (vezi NOTA 16)
După această dată dispare si voievodatul Hălmagiului, instaurându-se aici puterea nobiliară, apoi după anul 1700 puterea habsburgică sub care s-au mentinut cnezatele până către sfârsitul secolului al XVIII-lea.

Halmagiu ca parte constituanta de baza a comitatului Zarand in epoca turceasca si habsburgica.
Peste atributiile voievozilor localnici, în declin cu începere din secolul al XVII-lea, stătea autoritatea comitatului Zărand. El a cunoscut epoci de glorie, de declin, de incertitudini, de fărmitare si în cele din urmă de desfiintare. În cele de urmează vom trece în revistă câteva momente si date importante din istoria acestui străvechi comitat, din care a făcut parte si Hălmagiul, fără a avea pretentia că am epuizat subiectul.
Până la lupta de la Mohaci (anul 1526) comitatul Zărand a apartinut Ungariei si cuprindea teritoriul de la stânca Vulcanului (de lângă Abrud) pe tot cursul Crisului Alb, până dincolo de actuala granită cu Ungaria, mărginindu-se cu comitatele: Bihor, Bekes, Cenad, Arad si Hunedoara. (vezi NOTA 17) După ocuparea Ungariei de către turci, în urma dezastrului de la Mohaci, la interventia Voievodului Transilvaniei Ioan Zapolia; credincios turcilor, comitatul Zărand a fost alipit Transilvaniei în urma păcii de la Oradea din anul 1538. De la această dată, timp de peste trei secole comitatul va avea a stare de incertitudine din punct de vedere al apartinentei la Ungaria sau voievodatul Transilvaniei. Trei puteri îsi disputau dreptul asupra comitatului: regele ungurilor, Voievodul Transilvaniei si sultanul turcilor; acestia erau vesnic în dusmănie iar armatele lor îl jefuiau mereu.
În anul 1566 turcii ocupă cetatea Ineului (vezi NOTA 18) si partea de câmpie a comitatului rămâne sub stapânirea lor până în anul 1696, iar partea muntoasă începând de la Gurahont si până la izvoarele Crisului Alb a continuat să rămâna sub jurisdictia voievodatului Transilvaniei, cu numele de comitat Zărandului, cu capitala în Baia de Cris, cuprinzând numai distinctele Hălmagiului si al Bradului.
A urmat apoi o epocă de mare nesigurantă pentru satele neocupate de turci deoarece acestia făceau dese incursiuni si jafuri pe valea Crisului Alb, până în anul 1595 când turcii din pasalâcul Ineului, aflând de înfrângerea lui Sinan Pasa la Călugăneri de către Mihai Viteazul, au intrat în panică, părăsind Ineul si alte cetati ale comitatului.
In anul 1599 tătarii întreprind o expeditie pe valea Crisului Alb până la Baia de Cris, jefuind si arzând satele. (vezi NOTA 19) Apare însă Mihai Viteazu care biruie ostile lui Andrei Bathory la Selimber în 28 octombrie 1599, cucereste Ardealul si intră triumfal în Alba Iulia, numind un pârcălab în fruntea cetătii Ineului. Dar adversarii lui se coalizează si-l înving în lupta de la Mirăslău la 18 septembrie 1600, Mihai se gândeste la o întrevedere cu regele Rudolf al Austriei la curtea acestuia din Praga. În drumul său spre Praga se afla în ziua de 6 octombrie 1600 lângă Hălmagiu, trimitând din tabăra de aici o scrisoare către căpitanul Nyary al Orăzii, prin care-i preciza că se află "penea Halmagy" (aproape de Hălmagiu). (vezi NOTA 20) Cum l-au primit locuitorii de atunci ai Hălmagiului nu stim, fiindcă până în prezent nu cunoastem nici o relatare, dar este de presupus că trecerea marelui voievod pe aici le-a răscolit puternic inimile.
După uciderea miselească a voievodului Mihai pe Câmpia Turzii la 9 august 1601 turcii au pus din nou stăpânire pe calea Crisului Alb si la începutul anului 1604 cete de mercenari sârbi si haiduci pradă satele de pe valea Crisului Alb si asediază castelul din Hălmagiu, cerând celor asediati, sub amenintarea cu moartea, bani si alimente. Dar asediatii n-au putut să le satisfacă cererile fiindcă alimentele se terminasera si ei începuseră a muri de ciumă. Cadavrele celor morti ereu aruncate peste zidurile castelului si apoi au fost despuiate de haine de către asediatori. După o jumătate de an acestia au adunat vitele cerute din Hălmagiu si satele înconjurătoare, în valoare de peste 25.000 florini, au jefuit satele si au plecat. (vezi NOTA 21)
Peste un an (1605) se abate o altă nenorocire asupra acestor locuri. Pasa din Timisoara pustieste valea Crisului Alb, până la Baia de Cris. (vezi NOTA 22) Puterea turcilor se consolidează si după anul 1659 ei ocupă temporar, si partea muntoasă a comitatului Zărand, iar în 1664 comandantul ienicerilor din Ineu pradă Hălmagiul, sub pretext că nu se stie care este hotarul dintre Transilvania si comitatul Zărand si Ungaria ocupată de ei. (vezi NOTA 23) Sesizat de acest jaf, principele Ardealului se plânge la Poartă iar pasa din Ineu cere ca principele să trimită un om la Hălmagiu, care, împreună cu cadiul, să stabilească hotarul principal si teritoriul ocupat de turci. (vezi NOTA 24)
Dar jafurile continuă. Astfel la 9 ianuarie 1670 vreo 400 de turci de la Ineu năvălesc la Hălmagiu si fiind zi de târg omoară trei oameni, răpesc 30 de copii si un mare număr de vite si se îndreaptă spre Ineu. (vezi NOTA 25)
Sesizat din nou despre acest jaf principele Transilvaniei, Mihai Apaffy, a raportat la 13 ianuarie 1670 cazul de la Hălmagiu marelui vizir Ibrahim si a acesta a dispus ca pasa de la Ineu să pedepsească pe autorii jafului, slobozind si firman de ocrotire pentru satele din jurul Hălmagiului, cu conditia ca acestea, în număr de 49, să plătească tributul fată de oastea din Ineu. (vezi NOTA 26)
În anul 1687 Transilvania ajunge sub stăpânirea regelui Ungariei si în urma întelegerii dintre acesta si voievodul Transilvaniei, partea muntoasă a comitatului Zărand rămâne alipită Transilvaniei din punct de vedere al administratiei publice, dar în privinta dărilor apartine Ungariei.
La putin timp începe războiul de expansiune al turcilor împotriva Austriei. Cetătile de granită dintre cele două puteri sunt mereu pierdute si recuperate, dar turcii sunt înfrânti în fata Vienei si în urma păcii din 1699 de la Carlovitz părăsesc teritoriul Ungariei si al comitatului Zarand, care apoi ajunge sub stăpânirea habsburgilor timp de un secol si jumătate.
În anul 1732 prin "Rezolutia Karolins" din 31 decembrie 1732 a regelui Carol al III- lea, jumătatea muntoasă a comitatului Zărand se realipeste Transilvaniei, iar cealaltă Ungariei, fapt mentionat si în anul 1746 când după unii autori (vezi NOTA 27) comitatul Zărand propriu zis va fi format numai din circumscriptiile Hălmagiului si ale Bradului, cu 91 de comune, iar circumscriptiile Ineului si Zărandului vor fi alipite comitatului Arad pentru totdeauna. (vezi NOTA 28)

De la această dată se remarca tendinta de a se restrănge suprafata comitatului Zarand, sau chiar de a fi desfiintat. Istoricul si geograful Marth Bell făcea în anul 1777 o descriere a comitatului cu centrele lui mai importante, arătând starea de decadere si anticipându-i desfiintarea.
Despre Hălmagiu scria:
"Halmagy ..... frewuens alioquin, in finibus Transilvaniae oppidum. Castellum Olim adpositum muris fossisque cinotul fuerat (vezi NOTA 29) am, et oppidum hoc decore et frequentia pristina privatum est."
Tradus (de prof. Tudor Popescu):
"Hălmagiul (este) un târg, obisnuit dealtminteri, în cuprinsul Transilvaniei. Cetate odinioară, fusese adăugită cu ziduri si santuri. Acum si acest târg este lipsit de gloria si afluenta de altă dată."
Piata Maria Tereza din Viena

La 1784, din dispozitia împăratului habsburgic Iosif al II-lea, comitatul Zărand a fost desfiintat si înglobat comitatului Hunedoarei (vezi NOTA 30) dar la 1790 a fost reînfiintat (vezi NOTA 31)din necesitatea de a se supraveghea mai de aproape iobagii si de a preîntâmpina orice încercare de răscoală a acestora.
După două decenii (anul 1808) existenta comitatului era amenintată de pericolul desfiintării si realipirii la comitatul Hunedoarei (vezi NOTA 32), dar nu s-a întreprins nici o actiune până în 1836, când mentinerea lui devine deosebit de precară din motivul că asupra comitatului apăsau , în baza legii nr. XXI/ 1836, atât impozitele ce se percepeau pentru Ungaria cât si cele impuse de Dieta Transilvaniei. (vezi NOTA 33)
Astfel la dieta tinută la Polon (Bratislava) în anul 1843 comitatul Zărand n-a trimis reprezentanti si pentru acest fapt tabla regească (Ungaria) a întentat proces si a obtinut pedepsirea comitatului la plata sumei de 800 florini aur. Cu executarea pedepsei a fost încredintat Kelemen Ianos, executor judecătoresc din Ungaria. El a sosit în ziua de 17 octombrie 1844 la "Casa comitatului Zarand" din Baia de Cris penru executarea pedepsei(încasarea amenzii) dar când a apărut în sala de sedintă deputatii au scos săbiile împotrivindu-se si astfel executia nu s-a putut face. (vezi NOTA 34)
In anul urmator comitatul a fost alipit Ungariei iar la 1854 în epoca absolutismului austriac, cele două preturi, una la Hălmagiu si alta la Baia de Cris, din fostul comitat, apartineau de prefectura din Orăstie. (vezi NOTA 35)
In fine, în anul 1861 se aboleste era absolutismului si se reînfiintează comitatul Zărand cu capitala în Baia de Cris, până în anul 1876, când este desfiintată prin legea nr. XXX /1876, plasa Hălmagiului, cu 34 de sate, fiind alipită comitatului Arad, iar cea a Băii de Cris comitatului Hunedoara. Dar să ne reîntoarcem la prezentarea evenimentelor petrecute în Hălmagiu in timpul ocupatiei austriece.
O primă actiune a ocupării de către austrieci a comitatului Zărand a fost, pe plan local, izgonirea nemesilor maghiari si înglobarea celor 57 sate, începând de la Gurăvăii (Gurahont) si până la Risculita acum în judetul Hunedoara), în erariul de la Hălmagiu, iar în anul 1703 districtul Hălmagiului a fost subordonat Confinului militar din Arad, instalându-se aici un pichet de grăniceri din 4 ofiteri si 29 de soldati. (vezi NOTA 36)
Nemultumiti de pierderea mosiilor, nemesii maghiari, condusi de principele Francisc Rakoczy, s-organizat milităreste sub numele de "curuti" si la finele anului 1703 au pătruns în Zărand, venind dinspre Beius si au ocupat Hălmagiul si castelul de aici. După doi ani soldatii imperiali austrieci, cunoscuti sub numele de “lobonti", au izgonit pe curuti dar la 19 mai 1706 acestia s-au reîntors sub comanda generalului Karoly au reocupat Hălmagiul si au dărmat până la temelii castelul de aici.
După alti cinci ani, în care timp Hălmagiul îndeplinea si functia de oficiu vamal dintre Principatul Transilvaniei si Ungaria (vezi NOTA 37, 38) curutii au fost înfrânti de lobonti si astfel austriecii au pus stăpânire pe valea Crisului Alb, adică pe comitatul Zărand.
La 1784, din dispozitia împăratului habsburgic Iosif al II-lea, comitatul Zărand a fost desfiintat si înglobat comitatului Hunedoarei (vezi NOTA 30) dar la 1790 a fost reînfiintat (vezi NOTA 31)din necesitatea de a se supraveghea mai de aproape iobagii si de a preîntâmpina orice încercare de răscoală a acestora.
După două decenii (anul 1808) existenta comitatului era amenintată de pericolul desfiintării si realipirii la comitatul Hunedoarei (vezi NOTA 32), dar nu s-a întreprins nici o actiune până în 1836, când mentinerea lui devine deosebit de precară din motivul că asupra comitatului apăsau , în baza legii nr. XXI/ 1836, atât impozitele ce se percepeau pentru Ungaria cât si cele impuse de Dieta Transilvaniei. (vezi NOTA 33)
Astfel la dieta tinută la Polon (Bratislava) în anul 1843 comitatul Zărand n-a trimis reprezentanti si pentru acest fapt tabla regească (Ungaria) a întentat proces si a obtinut pedepsirea comitatului la plata sumei de 800 florini aur. Cu executarea pedepsei a fost încredintat Kelemen Ianos, executor judecătoresc din Ungaria. El a sosit în ziua de 17 octombrie 1844 la "Casa comitatului Zarand" din Baia de Cris penru executarea pedepsei(încasarea amenzii) dar când a apărut în sala de sedintă deputatii au scos săbiile împotrivindu-se si astfel executia nu s-a putut face. (vezi NOTA 34)
In anul urmator comitatul a fost alipit Ungariei iar la 1854 în epoca absolutismului austriac, cele două preturi, una la Hălmagiu si alta la Baia de Cris, din fostul comitat, apartineau de prefectura din Orăstie. (vezi NOTA 35)
In fine, în anul 1861 se aboleste era absolutismului si se reînfiintează comitatul Zărand cu capitala în Baia de Cris, până în anul 1876, când este desfiintată prin legea nr. XXX /1876, plasa Hălmagiului, cu 34 de sate, fiind alipită comitatului Arad, iar cea a Băii de Cris comitatului Hunedoara. Dar să ne reîntoarcem la prezentarea evenimentelor petrecute în Hălmagiu in timpul ocupatiei austriece.
O primă actiune a ocupării de către austrieci a comitatului Zărand a fost, pe plan local, izgonirea nemesilor maghiari si înglobarea celor 57 sate, începând de la Gurăvăii (Gurahont) si până la Risculita acum în judetul Hunedoara), în erariul de la Hălmagiu, iar în anul 1703 districtul Hălmagiului a fost subordonat Confinului militar din Arad, instalându-se aici un pichet de grăniceri din 4 ofiteri si 29 de soldati. (vezi NOTA 36)
Nemultumiti de pierderea mosiilor, nemesii maghiari, condusi de principele Francisc Rakoczy, s-organizat milităreste sub numele de "curuti" si la finele anului 1703 au pătruns în Zărand, venind dinspre Beius si au ocupat Hălmagiul si castelul de aici. După doi ani soldatii imperiali austrieci, cunoscuti sub numele de “lobonti", au izgonit pe curuti dar la 19 mai 1706 acestia s-au reîntors sub comanda generalului Karoly au reocupat Hălmagiul si au dărmat până la temelii castelul de aici.
După alti cinci ani, în care timp Hălmagiul îndeplinea si functia de oficiu vamal dintre Principatul Transilvaniei si Ungaria (vezi NOTA 37, 38) curutii au fost înfrânti de lobonti si astfel austriecii au pus stăpânire pe valea Crisului Alb, adică pe comitatul Zărand.
In acest timp si până în anu 1746, comitatul Zaran era impartit din punct de vedere administrativ patru plăsi, sau cercuri, având fiecare în frunte câte un “jupan”. Primele două cercuri aveau resedinta in Brad si Hălmagiu, iar ultimele în Ineu si Zărand. (vezi NOTA 39) Desi se instalase puterea austriacă în aceste locuri au continuat sa coexiste vechile orânduiri administrative sub forma cnezatelor.
Caracteristica acestei perioade, de cinci decenii, constă în încercarea de răspândire a catolicismul si, de altă parte, în opozitia localnicilor de a primi religia noilor stăpâni, după cum se va vedea în continuare. In anii 1750- 1753, Hălmagiul a fost focarul unor mari lupte religioase duse de ortodocsi pentru apărarea credintei străbune, înscriind pagini de adevărat eroism. Desi actul unirii cu biserica Romei se infăptuise în anul 1700, în părtile Hălmagiului s-a semnalat o puternică rezistentă timp de peste o jumătate de veac. Cea dintâi încercare de a converti românii din aceste părti la catolicism a făcut-o episcopul unit Patachi, în anul 1722, dar interventia a esuat.
La data de 15 decembrie 1748, principele George Racoczi al Ardealului a adus la cunostiinta comitatului Zărandului că a confirmat pe Petru de Ciuci (azi com. Vârfurile) în protopopiatul romanesc al Zărandului, pe care înaintasul său nu l-a păstorit vrednic. Principele a făgăduit noului protopop că-l va feri de "sicanele vlădicului românesc", si ale oricui dacă va predica romaneste si va îndemna si pe altii preoti care-I sunt supusi, si dacă va răspândi catehismul românesc, si dacă se lapădă de nenumăratele "superstitii pe care le tine cu privire la botez si la căsătorie”; despărtirile să nu se facă fără stirea episcopului reformat, si ca se va tine de punctele pe care i le-a dat cu cinci luni mai înainte.
Si deoarece viclenia a început a se răspândi pretutindeni, acelasi principe recomanda noului protopop unit ca să viziteze bisericile care-i sunt supuse si să îndeplinească vizitatiunea după vechiul obicei. Dar fiindcă nici această nouă metodă nu a putut convinge pe localnici să-si părăsească credinta străbună, s-a reluat metoda violentei.
Astfel la 5 iunie 1751 cancelaria aulică din Viena îndrumă pe guvernatorul Ardealului, contele Haller, sa continue politica sa de a răspândi unirea în districtul Hălmagiului. În baza acestei îndrumări, administratorul domeniului erarial (al statului) din Hălmagiu, anume Tatay Samu, izbuti să smulgă, la 10 decembrie 1751, un document iscălit de 35 români de pe domeniul statului si de către protopopul Simion Popovici din Hălmagiu, prin care acestia aderaseră la unire. Auzind de faptul acesta episcopul din Arad trimise îndată pe vicarul său la Hălmagiu ca să întărească rezistenta, dar administratorul Tatay Samu il opri.
La data de 25 februarie 1752, sosi în Hălmagiu vicarul unit din Blaj, Petru Aron, într-o zi de târg înconjurat de mai multi protopopi si preoti uniti, ca să convertească la unire populatia din acest district, dar acestia dispuneau acum de un protector puternic în persoana mitropolitului sarb Pavel Nenadovici. Delegati trimisi la acest mitropolit îi aduc la cunostintă sicanele si prigonirile săvârsite de către administratorul Tatay Samu, la îndemnul si cu consimtământul vicarului unit. Îndată ce primi petitia românilor din districtul Hălmagiului, mitropolitul Pavel Nenadovici o trimise curtii din Viena cerând, ca în baza decretului regal din august 1751, să se permită vicarului ortodox din Arad să viziteze credinciosii ortodoxi din acest district. (vezi NOTA 40)
În urma acestei interventii sosi în Hălmagiu, la data de 5 septembrie 1752, arhimandritul Vicentiu Prodanovici din Hodos- Bodrog, însotit de către protopopul Ioan Albici din Arad, dar se izbiră de împotrivirea administratorului Tatay Samu care sustinea, în baza declaratiei semnată de cei 35 locuitori la 10 decembrie 1751, că în districtul Hălmagiului populatia a trecut la uniti.



Usa bisericii voievodale Biserica Voievodala Altarul bisericii voievodale



Au urmat interventii la curtea din Viena si în primâvara anului 1753 sosi în Hălmagiu o comisie formată din comisarii guvernului Francisc Boer si Paul Ponori, împreună cu protopopul unit din Dobra, care se întâlniră la Hălmagiu cu arhimandritul din Hodos- Bodrog si cu protopopul din Arad. Deoarece nu s-au putut ajunge la nici o întelegere, din cauza opozitiei guvernamentale, românii ocupară cu puterea biserica din Hălmagiu, luară cheile si opriră preotii uniti să mai intre în ea.
In urma acestui fapt curtea din Viena trimite în Hălmagiu o companie de muschetari, în vara anului 1753, ca să înăbuse orice gând de răscoală, iar comitele Hollaki dădu ordin ca, sub pedeapsă de 40 florini, să se adune toti oamenii din Hălmagiu si să fie provocati prin judecătorul si notarul scaunului de judecată să restituie cheile bisericii. (vezi NOTA 41)
La provocarea aceasta, poporul, adunat în numar mare, dovedi un strălucit curaj strigând într-un glas că nu vrea să se facă unit si că nu va preda cheile bisericii decat episcopului orthodox din Arad cand va veni aici. Insistând judecătorul pentru executarea ordinului, poporul a răspuns:
"Dacă aveti împuternicire să ne executati, aici suntem. Tăiati-ne, omorâti-ne, dar cheile nu vi le dam." (vezi NOTA 42)
În noaptea următoare comitele Hollaki dispuse arestarea a cinci oameni din Hălmagiu, despre care sustinea că sunt agitatorii de căpetenie. Ei au fost excortati de către soldati până la Deva, unde au fost aruncati în temnită. Tot atunci a fost prinsă la Brad sotia crâsnicului din Hălmagiu, care fugise cu cheile bisericii. (vezi NOTA 432)
Instiintată de către mitropolitul Nenadovici, împărăteasa Maria Tereza dădu ordin să se facă o nouă cercetare spre a se stabili cine este si cine nu este unit cu biserica Romei, dar comitele Hollaki închise biserica, la data de 7 iulie 1753, si o pecetlui cu sigiliul căpitanului de muschetari, a judecătorului si notarului de comitat. (vezi NOTA 44)
În vreme ce în tinutul Hălmagiului se petreceau aceste evenimente mitropolitul Pavel Nenadovici obtinu ca la Viena să se convoace o deputatiune ilirică care, împreună cu cancelaria transilvăneană, a luat în discutie chestiunea românilor din districtul Hălmagiului luându-se din nou hotărârea ca să se facă a cercetare ca să stie cine este unit si biserica Romei si cine nu este unit. În fine, după interventii si insistente, în luna mai 1754, o comisie compusă din consilierul public Martin Soeberg si judele regesc de tablă, Emeric Miske, protopopul Avram Pop, din Daia, arhimandritul Moise Putnic si Wolfgang Cserey, s-au prezentat în Hălmagiu pentru a face o ultimă cercetare (vezi NOTA 45)
Lucrările acestei comisii începură în ziua 12 mai 1754 si continuară până în ziua de 19 mai 1754, fiind convocati 1565 capi de familii reprezentând 49 de localităti din jurul Hălmagiului. A fost o mare demonstratie si un strălucit triumf al ortodoxiei întrucât pentru unire si-au exprimat vointa doar 5 persoane si un preot. (vezi NOTA 46)
Cu toate acestea comisia a hotărât ca biserica din Hălmagiu să rămână si pe mai departe în mâna celor uniti, până când va dispune "Majestatea sa Regina", care însă a "dispus" ca biserica să rămână definitiv pentru uniti urmând ca ortodoxii să construiască alta. (vezi NOTA 47)
Românii din districtul Hălmagiului au făcut însă o ultimă încercare de a redobândi vechea lor biserică adresându-se, la data de 7 decembrie 1754, cu o petitie protectorului lor mitropolitul Pavel Nonadovici, arătând că:
"Unde atâta cheltuială vom afla noi săracii să putem face asemenea acesteia sau si mai mica biserică, sau de unde ni s-au dat putere la acest lucru, când în anii trecuti nici a ara nici a semăna, mai putin a secera sau a dobândi ceva, am avut vreme. Ziua si noaptea si în tot ceasul altă grijă nu era fără numai a ne feri de mâinile celor ce ne goneau pre noi. Pente si temnite ne-au asteptat pe noi si de multe ori nu numai cu prunci se umplea. Si încă nu numai acestea ci si putina avutie si haine ce am avut ni s-au luat aducând asupra noastra un comando de moscatiri, dintr-u care pierdut avere nimica nu ni s-a întors până acuma. Dar acum vai noua săracilor, fără nici o pricină întâia biserică a tinutului acesta ni s-au luat. Noi am ziduto, pravoslavnicii episcopii nostri o au sfintito, mortii nostri, părintii, mosii si strămosii nostri si ceilalti pe lângă dânsa sau îngropat" (vezi NOTA 48)


Piatra Cinzaiului Maria Tereza si familia regala

Dar oricât de mult s-a străduit mitropolitul Nenadovici sa înduplece inima împărătesei Maria Tereza , fu cu neputintă de ai schimba hotărărea. Astfel biserica a rămas în stăpânirea unitilor până în anul 1948, cănd a revenit iarăsi ortodoxilor (dupa 194 de ani), în baza reîntregirii bisericii române.
Din această perioadă datează, până azi odioasa "piatră a cinzaiului” asezată în fata bisericii, pentru a servi ca loc supliciu pentru cei mai dârzi apărători ai străbunei credinte.

IOBAGIA
În cursul secolelor XVII si XVIII, după disparitia voievodatului, în părtile Hălmagiului creste autoritatea nobilimii. Vechile comunitătii tărănesti trec în proprietatea familiilor de nobili Losonczy, Banffy si altii, consolidându-se odiosul sistem iobăgesc. Până la revolutia din anul 1848 în Transilvania erau diferite clase sociale, dintre care amintim pe acelea ale: nobililor, industriasilor (industriali), comerciantilor si iobagilor.
Clasa nobiiliar avea diferite nuante gradative, anume: nobili banderialisti, nobili de rang major, nobili de rang minor, nobili comuni, nobili armali si nobili opincari. (vezi NOTA 49)
Începând cu regele Leopold al Austriei s-au facut donatiuni imense nobililor pentru serviciile aduse tronului si au fost ridicati la rangul de "nobili opincari" unii iobagi. Printre acestia au fost si fratii DANIEL si GEORGE SIDA din Hălmagiu (în anul 1701 ) si IUONU SLEV din satul Brusturi- Buceava, în anul 1720.
Averile nobililor erau asa de mari încât traiul lor era asigurat din generatie în generatie. Grija, nobilimii era nu de a-si câstiga alte averi prin cumpărare sau căsătorie ci de a avea brate de muncă îndestulătoare.

Maria Tereza si fiul ei Franz Josef Pictura degradata din interiorul bisericii


Mai târziu a apărut o clasă numita "clasa onoratiorilor”, care cuprindea oamenii calificati prin diplome de stiintă superioară, si care ocupau posturi în oficiile publice, luând parte activa la viata de stat. (vezi NOTA 50)
Iobagii erau exclusi de la privilegii si de la favoruri, precum si de la dreptul de a participa la viata publică, si aveau de suportat pe lângă greutătile familiare si obligatia de a munci bunurile nobililor pe a căror mosie locuiau. În schimbul acestor munci domnul de pâmânt (nobilul) le ceda si lor spre folosintă unele suprafete de pămănt din ale căror produse iobagii erau obligati să le predea cote părti. (none, decima, etc.)

Desi sub dominatia împăratilor habsburgi Maria Tereza (1740- 1780) si a fiului ei Iosif II (1780 - 1790) s-a constatat o usoară îmbunătătire a stării iobagilor, s-a înăsprit însă sistemul financiar. Noul regim fiscal vine cu vastul său aparat de stat, care trebuia plătit, cu armatele sale permanente de întretinut, mărind considerabii sarcinile publice ce apăsau asupra iobagilor (vezi NOTA 51)
Din cauza lipsei unei reglementări urbariale uniforme iobagii erau expusi la bunul plac nu numai al aparatului de stat dar mai ales al stăpânului de pământ si al dregătorilar lui. Astfel în comitatul Aradului, vecin cu cel al Zărandului, s-a făcut o reglementare doar în stare de încercare până în anul 1771. (vezi NOTA 52)
Iată marea nedereptate ce se făcea iobagilor din părtile Hălmagiului. Urbariul Mariei Tereza, aplicat în părtile Aradului de la 1771, a stabilit pentru o "sesie" (lot de pământ) o suprafată între 20- 32 jugăre (1 jugăr = 1100 stg. p.) arătau, până la 10 jugăre fânat si un jugăr de grădină si diferite în fiecare sat. Desi sarcinile urbariale de robotă (muncă obligatorie) pe mosia de pământ erau la o zi de lucru cu jugul sau două zile de lucru cu bratele pe săptămână, pentru o sesie întreagă, în părtile Halmagiului robotele erau de 3- 4 zile pe săptămână, indiferent de mărimea sesiei (vezi NOTA 53)
Pe lângă robote, femeile, erau obligate să toarcă si să tese anumite cantităti de lână si cânepă iar iobagul mai dădea si zeciulala din produsele câmpului precum si după animale si produsele acestora: oi, capre, porci, vitei, stupi, lână, brânză, etc. Urma apoi "darea" (censul) în bani sau în "deturi" (în natură). La acestea se mai adăugau taxele de păsunat, de folosirea pădurilor, ghindărit, morărit, cârciumărit, etc., apoi tărănimea mai trebuia să suporte obligatiile fată de stat, de comitat, proviziile pentru armată, încartiruirile, cărăusia, reparatia drumurilor, întretinerea slujbasilor, etc. (vezi NOTA 54)
La recensământul populatiei din anul 1720 s-a constatat ca in Halmagiu era o singura familie de nobili si 30 de familii de iobagi. (vezi NOTA 55).
La rândul lor iobagii se împărteau în trei clase sau subdiviziuni:
- iobagi, dacă au avut casă (intravilan) si pământ cultivabil
- incvilini, dacă au avut numai casă (jeleri de casă)
- subincvilini, dacă n-au avut nici casă si nici pământ. (vezi NOTA 56)
Toate fondurile funciare, industriale sau extravilane, la un loc s-au numit "posesiune urbarială" (sesie colonialis). Aceste stări de lucruri au durat pâna în anui 1848, când au fost desfiintate deodata cu iobăgia, prin legea nr. IX /1848. Domnii de pământ au fost escontentiotati (plătiti) cu obligatii din partea statului, iar fostii urberialisti au solvit statului numele de răscumpărare a pământului devenind in felul acesta proprietarii pamântului urbarial muncit generatii întregi de către ei.





NOTE
01. Gh. Popa Lisseanu, Bucuresti 1934 I, pag. 65, Izvoarele istoriei române.
02. Sargetia. Act amuzei regionalis Devensis, vol. 4, anul 1966, pag. 228
03. Ion Lupas, Voievodatul Transilvaniei. Studii si conferinte, pag. 18- 19.
04. Constantin Pavel, Scoalele din Beius, 1828 - 1928. Tip Beius 1929, pag. 6
05. David Prodan, Judele satului iobăgesc din Transilvania în secolele XVII- XVIII. Cluj 1961 , anuarul Institutului de istorie, pag. 217 - 218
06. P.P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii române, Editura stiintifică, Bucuresti 1969, pag. 244
07. Acta Muzei Naponcesis III, 1966, Silviu Dragomir si S. Belu: Voievozii, cnezii si crainicii la românii din Muntii Apuseni si regiunea Horului, în evul mediu, pag. 174.
08. Urkendenbucher zur Geschtie der Deutschen in Siebenburgen / Documente privitoare la istoria germanilor din Transilvania, vol. 2, 1897, pag. 172, Ed. Fr. Zimmerman, K. Werner G. Muller, Sibiu.
09. Traian Mager: "Tinutul Halmagiului", vol.1, pag. 32, Hurmuzachi 1,2, pag 717
10. Idem, pag. 32.
11. E. Gluc, Geza Kovacs, E. Dorne, "Contributii cu privire la rascoala populară din 1514. Studii si materiale de istorie medie, vol. 1. Editura Academiei Bucuresti 1956, pag. 439.
12. David Prodan, "Domeniul cetătii Siria", 1525, în anuarul Institutului de istorie, Cluj- Napoca, 1960, pag: 37, 86
13. Marky Sandor, Arad varmege Arad Szabad kiraly varos totenete. Arad, 1895, vol. 1, pag. 360.
14. Idem pag. 412.
15. Traian Mager, op. citat pag. 34, Studii privind istoria Aradului, Editura politică 1980, pag. 156
16. Crisia V. Oradea 1975, Liviu Borcea, cotributii la istoria politică a Bihorului în epoca lui Mihai Viteazu, pag. 110.
17. V. Merutiu, judele din Ardeal si Maramures până în Banat, Intitutul de Arte Grafice Ardealul, Cluj 1929, pag. 167.
18. Marky Sandor, vol. 1, pag. 564 si Traian Mager vol.I
19. Marky Sandor, vol. 2, pag. 31.
20. Colectia Humuzachi, 4, pag. 200- 1.
21. Marky Sandor, vol. 2, pag.2 si Cozma Pal. Zarand varmegye leirasa, Cluj, 1847, pag.90
22. Traian Mager, Vol 1, pag. 55- 56
23. Idem
24. Marky Sandor, vol. 2, pag. 124.
25. Marky Sandor, Vol2: pag. 124
26. Idem pag. 124.
27. Acta Muzei regionalis Devensis, vol. 4 /1966, pag. 229.
28. V. Merutiu. op. citat, pag. 167.
29. Compedium Hungariae geograficum, Pojon, 1777, pag. 276 Matth Bell
30. V. Merutiu. op. citat, pag. 167.
31. V. Merutiu. op. citat, pag. 167.
32. Hunyadvarmegyei almanah, Deva, 1911, pag 26, Orban Kalaman(Almanahul judetului Hunedoara)
33. Idem pag. 26.
34. Idem pag. 28.
35. Ordonatiunea L 1/141 a Ministerului de Interne, Justitie si Finante din 4 iunie 1854. Foia pentru minte, inimă si literatură nr. 23 din 27 iunie 1854.
36. Traian Mager, “Tinutul Hălmagiului”, vol 1, pag. 61
37. Ibidem, pag. 62.
38. Sargetia. Acta Muzei regionalis Devensis, vol 4/1966, pag. 229.
39. Silviu Dragomir, “Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în veacul al XVIII-lea”, vol. 1, pag. 239
40. Silviu Dragomir, “Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal din veacul al XVIII-lea”, vol. 1, pag 239
41. Ibidem pag. 242.
42. Ibidem pag. 247, Colectia Roselfeld-Bunea, pag. 79-80.
43. Silviu Dragomir, op. citat pag. 247.
44. Idem pag. 248.
45. Idem pag. 248.
46. Siviu Anuichi, “Relatiile bisericesti româno-sârbe în secolele al XVII-lea si al XVIII-lea”. Teză de doctorat mss. Beograd, 1976 Asanuk, fondul MP “A”, documentul 98/1754 si 119/1754, cap. V, pag. 130.
47. Silviu Dragomir op. citat pag. 257.
48. Silviu Dragomir, citat si anexe pag. 129-130, anexa nr. 80.
49. Georgiu Plopu, “Părti alese în dreptul privat ungan”, vol.1, Bucuresti 1923, pag 69, paragraful 55.
50. Ibidem.
51. David Prodan, "Răscoala lui Horea". Editura stiintifică si enciclopedică Bucuresti, 1979, vol. 1, pag. 14.
52. Kovacs Geza, “Structura internă si dezvoltarea proprietătii în comintatul Aradului, dupa reglementarea urbarială din 1771 până în 1848, Cluj vol. 2, pag. 138.
53. Idem.
54. David Prodan, op. citat, pag. 33.
55. Matei Voileanu, "Să se facă lumină", Biserica romanilor din Ardeal in veacul al XVIII-lea, Sibiu, Tip. Arhidiecezană, pag. 46, nr. crt. 56.
56. Georgiu Plopu, op. citat cap. LIX paragraful 999.









MARILE DESCOPERIRI GEOGRAFICE



Marile descoperiri geografice din a doua jumatate a secolului al XV-lea si din secolul al XVI-lea au constituit o etapa decisiva in domeniul cunoasterii globului pamantesc ale caror multiple consecinte, pe plan economic si social, politic si stiintific, au exercitat o insemnata inraurire asupra dezvoltarii societatii .
Pana in epoca marilor descoperirii geografice, europenii cunosteau mai bine, Orientul Apropiat si nordul Africii, aveau cunostinte vagi despre restul Asiei si Africii, iar navigatia spre Islanda si Groenlanda era limitata la popoarele scandinave. Arabii aveau cunostinte mai intinse asupra Africii tropicale si a Asiei si navigau, prin Oceanul Indian, spre Arabia, Africa orientala si Asia de Sud si Sud-Est. Nici europenii si nici arabii nu aveau insa o imagine de ansamblu asupra globului pamantesc.
Calatoriile facute de europeni in Asia in secolele XIII-XV si descrierile lasate de ei, indeosebi “Cartea minunilor lumii” de Marco Polo , au jucat un anumit rol in cunoasterea de catre europeni a Asiei si indeosebi a Orientului Indepartat.

CAUZELE MARI LOR DESCOPERIRI GEOGRAFICE

In .sec al XV-lea si al XVI-lea orasele continua sa se dezvolte; comertul intre tarile europene si tarile din afara Europei se largeste. Burghezia dornica de castiguri obtine materii prime,ieftine,metale pretioase,mirodenii etc.
Pentru aceasta trebuiau explorate tinuturi necunoscute sau gasite drumuri mai sigure si mai scurte spre locurile de unde se aduceau marfurile cautate de europeni.
Multe din aceste marfuri provenite din India si China erau aduse in Europa de catre negustori bizantini si italieni care le cumparau de arabi. Drumul lung si nesigur ca si numeroase vami faceau ca aceste marfuri sa fie rare si foarte scumpe. Pe de alta parte primejdia turceasca ameninta existenta vechiului drum comercial dintre Europa si Orient. Incercarile de a gasi un nou drum pe mare spre India au contribuit la marile descoperiri geografice.
Cauzele marilor descoperiri geografice pot fi grupate in:
a) politice-Anul 1453 marcheaza un moment de cotitura in istoria europei.Doua evenimente cu consecinte importante se produc in acest an:sfarsitul Razboiului de o suta de ani si cucerirea Constantinopolului de catre turci.Primul are ca efect consolidarea celor doua state civilizate implicate in razboi,Franta si Anglia,iar cel de-al doilea,blocarea legaturilor economice ale europenilor cu Orientul.
b) economice-Noua situatie din Europa occidentala,de dupa 1450,favorizeaza dezvoltarea mestesugurilor si a comertului.Aceasta dezvoltare era franata de aur si argint.Setea de metale pretioase,necesare schimburilor internationale,a constituit principalul imbold economic al marilor descoperiri geografice.
c) religioase-Expeditiile portugheze si spaniole organizate de statele catolice aveau si un scop de evanghelizare a populatilor necrestine.
d) tehnice-Desigur,toate aceste cauze enumerate mai sus nu puteau conduce la descoperirea de noi teritori,daca nu se inregistrau unele procese in constructia si manevrarea corabiilor,in modernizarea mijloacelor de orientare de care dispuneau navigatorii.
e) evolutia cunostintelor geografice- S-au facut progrese insemnate in redarea imaginii geografice a lumii,mai ales in ceea ce priveste Europa,nordul Africii si Orientul Apropiat.

CALATORIILE LUI VASCO DA GAMA

Prima calatorie

La 8 iulie 1497 de pe puntea corabiei-amiral, “Sao Gabriel”, Vasco da Gama dăduse semnalul de pornire micii lui flote, compusă din partu corăbii. Ţinta spre care pornea era India.
Bartolomeu Dias, încercatul navigator, a ales chiar el cele trei caravale: “Sao Gabriel”, de 100 de tone, ”Sao Miguel” de 50 de tone, ”Sao Rafael” de 120 de tone, precum şi o navă de transport de 200 de tone. Pentru că fără îndoială expediţia urma să poarte şi lupte, pe toate corăbiile au fost montate câte două rânduri de bombarde. Pentru că nu se ştia cât va dura călătoria, în corăbii au fost asezate provizii pentru trei ani de zile. Pentru zilele de post s-a luat orez, brânză şi peşte sărat. Pentru căpitani au fost alese cele mai bune instrumente de navigaţie, ale timpului, şi se pare că şi o întreagă bibliotecă documentară şi de hărţi. În ceea ce priveşte echipajele, au fost selecţionaţi numai marinari încercaţi şi care cunoşteau bine şi o meserie ce putea fi de folos atât la bordul corăbiilor, cât şi pe uscat. Numărul lor era de 200. Au mai fost luaţi şi vreo zece condamnaţi la moarte, care fuseseră graţiaţi cu condiţia să însoţească expediţia şi să efectueze acţiunile întradevăr riscante, ca recunoaşterile în aşezările de pe coastele necunoscute, unde ei erau lăsaţi o vreme să se informeze urmând a fi luaţi la întoarcerea corabiei.
Coducerea acestei atât de pregătite expediţii nu a fost încredinţată navigatorului Bartolomeu Dias ci unui personaj aproape necunoscut, mai ales ca navigator şi explorator: VASCO DA GAMA. El provenea dintr-o familie de mici nobili ce-şi aveau reşedinţa în micul oraş de pe coastă, Sinues. El a luat parte la mai multe călătorii dealungul coastelor de vest ale Africii.
În dimineaţa zilei de 8 iulie, după o slujbă religioasă, corăbiile ridicară pânzele şi luară largul. La 15 iulie trecură pe lângă arhipelagul Insulelor Canare. În noaptea de 16 spre 17, trecură de Tropicul Racului. Din seara zilei de 3 august şi până la 4 noiembrie amiralul şi oamenii săi nu au mai vazut pământul Africii. La 22 noiembrie Vasco da Gama trecu de Capul Bunei Speranţe aflându-se pe drumul spre Indii. În ziua de 25 noiembrie mica flotă aruncă ancorele în golful cel boteză Sao Braz (Mossel-Bay) unde rămase 13 zile.
La 16 decembrie corăbiile lui da Gama trecură de ultimul padrao ridicat de Bartolomeo Dias. De Crăciun ajunseră în dreptul unei coaste împădurite pe care, în cinstea sărbătorii, o botezară, Natal (Crăciun). Peste o săptămână avu loc o întâlnire cu negrii care, până atunci, nu mai văzuseră oameni albi. Atât de bine s-au înţeles localnicii cu portughezii încât Vasco da Gama a botezat regiunea: Terra da Boa Gente (ţara oamenilor buni). După o altă săptămână de navigaţie, la apropierea corăbiilor de coastă, alţi localnici le ieşiră în cale. În timp ce făceau noi provizii portughezii văzură venind cu bărcile, pe un fluviu din apropiere, câţiva negrii care purtau în jurul şoldurilor şi aveau şi capul acoperit cu pânzeturi viu colorate şi care le oferiră spre vânzare ţesături de bumbac şi de mătase diferite atât ca ţesătură cât şi ca ornamentare de cele africane. Erau primele elemente ale unei civilizaţii orientale cu care s-a întâlnit Vasco da Gama aici în Africa. De acum amiralul portughez era sigur că este pe drumul cel bun: drumul pe care veneau mărfurile din orient. El boteză locul Rio dos Bons Signaes (Râul semnelor bune).
La 1 martie portughezii au ajuns în rada primului mare port de pe coasta de răsărit a Africii, Bozambic.
La 24 aprilie porniră cu pânzele în vânt spre aceanul Indian.În 23 de zile mica flotă portugheză împinsă de musonul de sud-est trecu marea şi în ziua de 18 mai în faţa ochilor europenilor uimiţi apăru coasta Malabarului cu înalta faleză a Ghâtilor orientali. Ca semn de bun augur, portughezii au fost primişi cu averse cumplite care le îngreunau înaintarea şi orientarea. În curând apăru un oraş : Calicut. Ţinta călătoriei lui Vasco da Gama fusese atinsă. Portughezii ajunseseră în India. Era în ziua de 20 mai 1498. Data aceasta deschidea o pagină nouă în istoria Portugaliei, dar şi în istoria Indiei şi a Orientului Îndepărtat care vor face acum conoştinţă cu noii veniţi: Europenii.
Oraşul Calicut era socotit, cel puţin de negusttorii arabi şi indieni, “al cincilea port al lumii” şi era capitala unui principat ce se întindea dealungul coastei de vest a Indiei numită Malabar. În cele trei luni cât a stat Vaso da Gama în India, oamenii lui au putut număra numai la Calicut peste 1500 de corăbii de comerţ care plecau şi veneau zi şi noapte în port. În ce priveşte corăbiile, europenii constatară că ale lor erau mai rezistente, mai bine dotate cu utilaj nautic şi fără îndoială mai bine înarmate.
La 15 septembrie, conform obiceiului lor, portughezii au ridicat nu departe de Calicut, un padrao. La 20 septembrie escadra portugheză atinse insulele Laccadive, de unde luă apă şi primi la bord şi un “european”, care a fost rebotezat cu numele de Gaspar da Gama la întoarcerea în Portugalia. El a participat apoi la expediţia următoare condusă de Cabral.
La 5 octombrie amiralul Vasco da Gama puse capul corăbiei sale spre vest şi, urmat de celelalte două, luă drumul Africii. Drumul a fost greu pentru că, necunoscând regimul vânturilor (musonul) în această parte a lumii, până să vadă coasta Africii el a plutit tot timpul cu vântul din faţă sau din borduri. În vremea aceasta, la bordul corăbiilor, boala marilor călătorii pe mare era dezlănţuită: scorbutul făcea ravagii. La 2 ianuarie matelotul de pe catarg strigă cuvântul salvator:"Pământ"– se vedea un oraş pe coasta africană. Era Magadoxo (Mogadiscio). Amiralul însă nu se hazardă în portul necunoscut, ci se îndreptă spre Melinda unde ajunge la 7 ianuarie.
La 1 februarie mica escadră era în dreptul insulei Mozanbic iar la 3 martie în golful Sao Braz. La 20 martie Vasco da Gama dublă Capul Bunei Speranţe pornind în ultima etapă a drumului, spre ţară, etapă pe care o şi parcurse foarte repede. La 25 martie ajunse la Rio Grande. De acum cele doua corăbii care mai rămaseră, se separară. Căpitanul Coelho îşi urmă drumul ajungând la 10 iulie 1499 la Lisabona iar da Gama se îndreptă spre factoria de la Santiago din Insulele Capului Verde de unde nemaiputând continua drumul, pe corabia amiral, se urcă împreună cu fratele său muribund, căpitanul de corabie Paolo da Gama, pe o caravelă ce mergea spre Portugalia. Vasco da Gama a ajuns la Lisabona la 29 august 1499, unde a fost primit cu mari onoruri.
Din această călătorie remarcabilă din cei peste 200 marinari, câţi formau echipajele celor 4 corăbii la plecare, se mai întoarseră doar 50 de oameni.

A doua calatorie

În 1502 o altă mare flotă era pregătită de drum, 20 de corăbii, dintre care cele mai multe nave de război. Comanda o avea “amiralul Indiilor”, Vasco da Gama. El era ajutat de doi căpitani încercaţi Estevao da Gama şi Vicente Sondre. Drumul a fost greu din cuza deselor furtuni. Pe coasta de răsărit a Africii, da Gama vizită pe sultanii cunoscuţi în a prima călătorie. Cu cei mai importanţi reînoi tratatele comerciale şi de alianţă. După ce trecu şi prin apropierea Melindei, al cărui sultan îi era bun prieten, Vasco da Gama porni spre est, ajungând la 3 octombie 1502 la Cananor. Aici cu o mare cruzime ce era de altfel obişnuită în această epocă, Vasco da Gama atacă incendiind o mare corabie ce ducea pelerini de la Mecca. Din câteva sute de oameni doar 20 de tineri au fost salvaţi. Aceştia, devenind mai târziu creştini, în Portugalia, vor lupta, ca soldaţi, sub steagurile regelui.
Rajahul din Cananor primi cu cinste pe amiralul portughez. El se oferi chiar să ridice, pentru europeni, în apropierea oraşului un fort. Apoi flota portuhgeză se îndreaptă spre Calicut. În timp ce rajahul încerca să se opună atacurilor crudului portughez, corăbiile de transport portugheze erau încărcate la Cananor şi la Cochin cu preţioase mirodenii şi când totul a fost gata amiralul, lăsând în apele Indiei o mică flotă compusă din 7 corăbii, sub comanda căpitanului Sondre, porni spre Europa. La Lisabona ajunse în 11 octombrie 1502. Expediţia condusă de “amiralul Indiilor” aduse un mare câştig. Valoarea mărfurilor era de un milion şi jumătate de maravedis de aur, o sumă importantă pentru vremea aceea. Şi beneficiul coroanei fu mare, ţinându-se seama că regele îşi rezervase monopolul celor mai preţioase produse şi putea încasa până la 5/8 din valoarea celorlalte mărfuri. Vasco da Gama şi-a avut partea lui, iar regele îi mări şi pensia ce i-o acordase.



PRIMUL INCONJUR AL LUMII-MAGELAN

Calatoria lui Magelan- una din maretele infaptuiri ale omenirii- inaugureaza circunavigatiile ,care ocupa o sectiune importanta in istoria descoperirilor geografice. Calea aratata de ilustrul navigator este urmata de un numar tot mai mare de expeditii care intreprind explorari pe spatii vaste, stabilind legaturi maritime intre continente. Personalitatea conducatorilor acestor expeditii ,mijloacele ce le folosesc difera ,rezultatele calatoriilor se deosebesc.
Primul ocol al Pământului a fost condus de navigatorul portughez Ferdinand Magellan.
Magellan s-a născut la Oporto (conform altor date, la Sabrosa), Portugalia în 1480, într-o familie de nobili de condiţie modestă. A fost îndrumat de mic spre cariera armelor. Rămas orfan de la vârsta de 10 ani, a fost educat la curtea regală. A studiat navigaţia şi în 1505 s-a înrolat în marină, unde a slujit coroana portugheză participând la mai multe bătălii navale, între altele la cea de la Diu, din 1509, care i-a adus Portugaliei supremaţia în Oceanul Indian. Timp de câţiva ani, a făcut şi comerţ pe cont propriu, dar într-una din călătorii, pe când se întorcea în Portugalia, corabia lui a fost surprinsă de o furtună puternică lângă Capul Bunei Speranţe şi s-a scufundat cu toate bogăţiile de pe ea. Rămas teafăr, dar ruinat, Magellan a fost luat de o corabie în trecere şi dus în Indii, de unde a revenit în Portugalia doar peste câţiva ani, în 1513. Nu după mult timp, însă, a plecat să lupte în Maroc, cu care Portugalia era în război. La întoarcere, cade în dizgraţia regelui Manuel din cauza unui presupus scandal în care ar fi fost implicat în Maroc. Renunţă la cetăţenia portugheză şi pleacă în Spania, la Sevilla, unde îşi oferă serviciile regelui spaniol, Carol Quintul. Îi propune suveranului să-i finanţeze o expediţie spre insulele cu mirodenii, convingându-l că cel puţin o parte din aceste insule se află în zona de influenţă a Spaniei din partea încă nedescoperită a lumii. Regele acceptă şi, în septembrie 1519, 5 corăbii sub comanda lui Magellan - San Antonio, Santiago, Trinidad, Victoria, si Concepcion - având la bord aproape 300 de oameni, ridică pânzele şi pornesc spre vest. Un nobil italian luat în expediţie, Antonio Pigafetta, a păstrat un jurnal al acestei calatorii pline de pericole, răscoale şi privaţiuni.
Fiind un străin printre ceilalţi căpitani spanioli, Magellan a avut de înfruntat numeroase probleme, deoarece aceştia unelteau împotriva lui.
Ca şi Columb înaintea sa, Magellan credea că poate ajunge la insulele cu mirodenii din Orientul Îndepărtat navigând spre vest. Navele lui au trecut ecuatorul pe 20 noiembrie 1519 şi au văzut Brazilia pe 6 decembrie. Magellan s-a gândit că nu este înţelept să se apropie de teritoriile portugheze din moment ce naviga sub steag spaniol şi a ancorat lângă Rio de Janiero de astăzi pe 13 decembrie. Antonio Pigafetta scria în jurnalul său că acolo au fost salutaţi de un trib de indieni - Guarani - de două ori mai înalţi decât europenii şi care fugeau atât de repede, încât nici un alb nu i-ar fi putut ajunge. Aceştia credeau că oamenii albi sunt zei şi i-au acoperit de bunătăţi. După ce s-au încărcat cu de toate, corăbiile şi-au continuat drumul spre sud, atingând Patagonia (Argentina de astăzi) în martie 1520. Una dintre nave, Santiago, a fost trimisă în recunoaştere mai departe spre sud, dar s-a pierdut într-o furtună.
În august, Magellan a decis că a venit timpul să coboare mai spre sud, în căutarea unei treceri spre partea cealaltă a continentului. În octombrie a văzut o strâmtoare. Era strâmtoarea care avea să-i poarte numele. În timpul trecerii, a izbucnit o rebeliune, iar căpitanul de pe San Antonio şi-a întors nava înapoi spre Spania, luând cu el cele mai multe din proviziile flotei.
Cele trei corăbii rămase au ieşit din strâmtoare în ocean pe la sfârşitul lui noiembrie. Magellan credea că insulele cu mirodenii vor fi găsite după un voiaj scurt, dar au navigat 96 de zile fără a vedea pământul. Condiţiile la bordul navelor erau îngrozitoare. Echipajul supravieţuia cu rumeguş, bucăţi de piele şi şobolani. În cele din urmă, în ianuarie 1521, au zărit o insulă, unde s-au oprit pentru a sărbători. În martie, au atins Guamul. Au navigat spre Filipine, ajungând acolo la 28 martie.
După ce a fost întâmpinat de regele insulei, Magellan s-a lăsat prosteşte atras într-un război tribal şi a fost ucis în bătălie pe 27 aprilie 1521. Sebastian del Cano a preluat comanda navelor şi a celor 115 supravieţuitori. Din cauză că nu aveau destui oameni pentru a conduce cele 3 corăbii, a dat foc lui Concepcion.
Au navigat către Moluccas (Insula Mirodeniilor) în noiembrie, încărcând mirodenii valoroase. Pentru a fi sigur că cel puţin o navă va ajunge înapoi în Spania, del Cano a trimis nava Trinidad spre est, prin Pacific, în timp ce Victoria a continuat spre vest. Trinidad a fost interceptată de flota portugheză şi cei mai mulţi dintre membrii echipajului au fost ucişi. Victoria a reuşit să ocolească portughezii din Oceanul Indian si din jurul Capului Bunei Speranţe. Pe 6 septembrie 1522, la aproape trei ani după ce şi-a început călătoria sa istorică, Victoria şi 18 dintre membrii rămaşi ai echipajului (Pigafetta era printre ei) au ajuns in Spania. Ei au fost primii care au făcut înconjurul lumii.



CONSECINTELE MARILOR DESCOPERIRI GEOGRAFICE

Descoperirea Americii si a caii maritime spre India si formarea inperiilor coloniale portughez, spaniol si olandez au avut ca urmare largirea considerabila a comertului international, Europa extinzandu-si relatiile cu Africa si mai ales cu Asia de sud-est si America.
Europa a reusit sa scape de monopolul impus de arabi in comertul cu mirodenii si au pus bazele comertului transatlantic cu Lumea Noua.
In urma comertului cu Lumea Noua, cu Asia de sud-est si cu Africa, tarile aflate pe tarmurile Oceanului Atlantic au devenit principalele puteri comerciale si maritime ale lumii.
Ca urmare a descoperirii Americii, in America s-au introdus plante din Europa precum : graul, secara, meiul, orzul, vita de vie, maslinul, diversi pomi fructiferi , trestia de zahar, precum si unele animale, ca : boul, bivolul, calul, magarul, oaia, pasari de curte. Iar din America s-au introdus in Europa unele plante, ca : porumbul, cartoful, ananasul, tutunul, iar dintre pasari , curcanul.
Exploatarea puternica a bogatiilor minerale din noile teritorii au dus la un puternic aflux de metale pretioase spre Europa care a avut puternice consecinte economice si sociale.
Prin impulsul pe care l-au dat productiei mestesugaresti si manufacturiere, comertului transoceanic, activitatii bancare, expansiunii maritime si comerciale, marile descoperiri geografice au creat conditii favorabile dezvoltarii relatilor capitaliste in Europa apuseana.
In acelas timp marile descoperiri geografice au fost urmate de o lupta crescanda intre statele Europei apusene, pentru suprematia maritime si comerciala si pentru colonii. Lupta s-a intensificat in a doua jumatate a secolului al XVI-lea, ducand la razboiul maritima hispano-englez , care a culminat cu infringerea de catre englezi a “Invincibilei Armada”, in anul 1588 si la razboiul Olandei impotriva Spaniei si Portugaliei, care a dus , in cursul primei jumatati a secolului al XVII-lea, la ocuparea de catre olandezi a celei mai mari parti a imperiului colonial portughez din Asia de sud-est.
Marile descoperiri geografice au avut in general urmari negative pentru popoarele din Africa, America si Asia cu care au venit in contact statele europene .
Marile descoperiri geografice au contribuit considerabil la progresul cunostintelor omenesti. In aproximativ jumatate de veac , de la sfarsitul secolului al XV-lea la mijlocul secolului al XVI-lea, orizontul geografic al europeenilor s-a largit considerabil , de la cunosterea directa a Europei, Orientului Apropiat si a nordului Africii, la aceea a globului terestru in ansamblul sau. Totodata s-a realizat, ca urmare a descoperirii de catre europeni a unor tari si popoare necunosute pana atunci lor, o impresionanta acumulare de cunostinte in cele mai variate domenii: botanica, zoologie, medicina, istorie, lingvistica, religie, obiceiuri etc.